E liniste… e liniste afara…poate pentru ca e noapte. In mintea mea insa nu este liniste...e ca un aeroport unde aterizeaza si in acelasi timp decoleaza idei. Sufletul meu…hmm…greu de citit sau de inteles. E schimbator precum anotimpurile. Acum e toamna…ma simt ca un copac gol care asteapta viscolul, e o senzatie de liniste dar totusi ciudata….Uneori nici eu nu ma inteleg ma simt constransa desi sunt libera sau trista desi ar trebui sa fiu fericita…Un zambet…il vezi mereu pe fata mea, dar nu o sa sti niciodata de ce zambesc,poate ca in sinea mea nu sunt toata un zambet
Acum am sufletul precum iarna: gol, rece, si mai mereu intuneric.O umbra?hmm…as putea fi pentru ca nu mai am culoare. Sa am un suflet gol?hmm si asta se poate dar nu ma sperii pentru ca asa cum moartea genereaza renasterea si fiecare gol genereaza un plin. Intuneric,deoarece nu mai am vlaga sa imi gasesc lumina,astept sa vina totul de la sine fara sa imi pese prea mult ce se intampla sau vorbeste in jurul meu,sunt nepasatoare si rabdatoare sa se aseze lucrurile la acel „normal” care asteapta din umbra.
E greu de inteles ce gandesc sau ce simt…pentru ca nici eu nu stiu exact.E greu sa ma gasesc pe mine intr-o lume peste care s-a asternut un val de indiferenta, ipocrizie si rautate…nu pot fi eu pentru ca poate as fi foarte criticata sau mai rau neinteleasa si as parea superficiala si fitoasa.
Nu toti inteleg adevatul sens al cuvantului,al privirii,al gestului.Un simplu cuvant aruncat in vant poate aduce furtuna,o simpla privire precum un fulger poate aduce focul,iar un gest necugetat poate aduce nenorocirea…Cum nu toti inteleg aceste lucruri deci nu toti ma inteleg pe mine asa ca prefer sa fiu fata „de societate” adica o persoana pentru restu lumii „normala”.
